Gândurile unei soţii de militar
La sfârşitul săptămânii am avut patru camarazi răniţi în Afganistan... Pentru toate familiile de militari, timpul a stat în loc până în momentul când au aflat numele răniţilor. Fiecare militar e tatăl, soţul şi copilul cuiva şi pentru el se roagă în fiecare zi. Dar parcă sâmbătă rugăciunile nu au mai fost ascultate... După incidentul acesta multe s-au schimbat, în viaţa militarilor răniţi, în sufletul colegilor lor care trebuie să continue misiunea, în sufletul celor de acasă şi nu numai. Alina are soţul în Afganistan şi vorbeşte în numele tuturor soţiilor de militar. Ai 2 minute să citeşti?
"Bună. Sunt Alina şi sunt soţie de militar. Şi sunt mândră de soţul meu. Şi nu neapărat că e militar. E un om cu principii, bun, iubitor, empatizează, gândeşte, simte, trăieşte pentru el şi noi cei dragi, are onoare şi respect. Şi da, poate toate aceste lucruri îl fac bun şi în meseria lui. Îi judecaţi. Momentan, e plecat în misiune. Cum spuneţi voi? Luptă în <<războiul altora>>, sau <<au plecat pentru bani>>. Vreau să vă întreb, ce vă motiveză să vă ridicaţi din pat dimineaţa când vă sună alarma? De ce vă duceţi la job? Din onoare, respect, devotament pentru job? De ce plecaţi din ţară? De ce vă lăsaţi familia, pruncii aici şi plecaţi? Vreţi o viaţă mai bună, afirmare, să dovediţi, să arătaţi că sunteţi mai buni ca alţii, educaţie mai bună, o altă viaţă? E OK. Dar e doar asta?
BANII. Oare sunt ei motivul principal care ne ridică din pat odată cu alarma? Pierdem momente unice din viaţă, de la primul pas şi primul cuvânt până la lucruri mai puţin dragi. Pierdem timp, până la un telefon care ne anunţă că mama, tata, unul drag nu mai e. Şi... e prea târziu! Asta e ceea ce am putut alege la un moment dat. Şi? Judecăm, punem etichete. Face, drege! Nu empatizăm, doar judecăm!
Fiecare om îşi scrie, în felul lui, povestea vieţii. Nu îi mâzgâli paginile, nu i le îndoi, nu sublinia cuvinte. Nu îţi place, închide cartea şi pune-o la loc în bibliotecă. Dacă ai de învăţat, învaţă, dacă nu, treci mai departe, nu judeca! Nu m-am plâns ca soţie de militar, plecat în teatru, că nu are cine să aibă grijă de copil, ori că trebuie să plătesc ratele, ori că îi este rău celui mic şi nu are cine avea grijă de el. Nu ne ştii viaţa, nu ne judeca!
Oglinda e departe. Nu ne vedem. Îi vedem pe ceilalţi. Şi îi judecăm! Că fac sacrificii, ori compromisuri, cum vrei să le numeşti, e treaba fiecăruia. E viaţa lor, alegerile lor! Fiecare hotărăşte în dreptul lui. Hai să nu mai judecăm, să nu mai punem etichete, să cinstim ce e bun, să onorăm ce e principial, să iubim ce e frumos şi să vorbim despre ceea ce ştim!
Sunt multe de zis, despre cei plecaţi în misiune, dar nici măcar eu, ca soţie de militar, nu le ştiu. Ştiu doar că îmi zâmbeşte când vorbim, că mă încurajează că totul e bine şi va fi bine, ştiu că e obosit, nedormit de 24 de ore, nemâncat şi încă la datorie. Îi văd dorul şi tristeţea în ochi. Îi ascund uneori greutăţile de acasă, ca să se poată concentra la ce are de făcut.
Eroi. Aşa le ziceţi unii dintre voi. Şi da, chiar sunt. Pentru mine, soţul meu e un erou. E departe de casă, de confort, de cei dragi şi îşi face datoria. Pe bani, spun unii. Normal. Munceşte cineva pe Eugenii? Pe bani, onoare, datorie, respect şi iubire, reţeta perfectă! Nu judeca. Trăieşte şi apoi vorbeşte!"
Semnat: Alina, soţie de militar
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
