Cula oltenească și stilul neoromânesc – dezbatere amplă la „Casa Norocea”
Casa Memorială „Dumitru Norocea” a găzduit zilele trecute o conferință intitulată „De la cula oltenească la stilul neoromânesc”. Printre invitați s-au regăsit muzeograful Claudiu Tița (din partea Muzeului Golești), istoricul Ștefan Dumitrache, arhitecții Traian Ionescu și Eugeniu Ivănescu. Audiența a fost alcătuită din copii, profesori și membri din cercurile culturale locale, precum ing. Marian Ghiță (directorul Bibliotecii Municipale), dr. Mihaela – Aritina Ionescu și alții.
Așa cum am mai detaliat și cu altă ocazie, culele sunt construcții pline de farmec și de simbolistică, întâlnite preponderent în regiunea deluroasă a Olteniei. Câteva exemplare se mai găsesc, însă, și în zona de câmpie a Munteniei, în București și în județele Argeș și Teleorman. Cele mai reprezentative cule se aflau odinioară în județul Gorj, dar, din 20 câte au existat, la ora actuală doar 5 mai sunt în picioare, dintre care 3 restaurate: cula Glogoveanu, cula Cornoiu și cula Cartianu - aflate în administrarea Muzeului Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu”. Aceste locuințe-turn din Oltenia, ridicate pe trei nivele, reprezintă o reflectare târzie a unui fenomen arhitectural caracteristic Balcanilor medievali și sunt, cu rare excepții, introduse în Lista monumentelor istorice. Printre ele se numără: cula din Broșteni (jud. Mehedinți), cula din Groșerea (jud Gorj), cula din Cerneți (jud. Mehedinți) sau cula Cioabă-Chintescu din Șiacu (jud. Gorj, 1818- 1823), cula Izvoranu-Geblescu din Brabova (jud. Dolj, sec. XVIII), cula din Retevoiești din 1822 (jud. Argeș), cula din Șuici (a doua jumătate a sec. XVIII, jud. Argeș). În ciuda faptului că aceste cule sunt repere semnificative ale diversității arhitecturii tradiționale din fondul istoric românesc, unele dintre ele au fost lăsate să zacă în paragină...
Culele răspândite pe teritoriul României reprezintă un anumit tip de locuință fortificată, cu volumetrie simplă și compactă, cu plan pătrat sau dreptunghiular, având două sau trei niveluri, cu rol de apărare și de veghe, dar și de locuire permanentă. Amplasate în zona de deal, izolate, pe locuri care conferă o bună vizibilitate asupra teritoriului înconjurător, ele au fost construite începând cu sfârșitul secolului al XVII-lea de mica boierime din mediul rural, pe fondul stării de nesiguranță, determinată de expedițiile de jaf ale pașalelor turcești rebele de la sud de Dunăre, în contextul incapacității domniilor fanariote de a asigura protecția teritoriilor aflate la depărtare de capitală. Toate culele au numeroase caracteristici de apărare și elemente de fortificație: ziduri foarte groase, scări interioare care fac legătura dintre niveluri, uși întărite, guri de tragere, ascunzători.
Câteva dintre cule au îmbrăcat o formă de expresie arhitecturală și artistică de un farmec aparte, reprezentată de foișorul de inspirație brâncovenească, prezent la ultimul etaj, loc de bună petrecere și de belvedere. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, aceste cule, unice în tot teritoriul de răspândire al culelor, au devenit o sursă majoră de inspirație pentru stilul neoromânesc.
Evenimentul de la Casa Norocea a avut ca obiectiv familiarizarea mai ales a copiilor cu acest concept arhaic, unul dintre cele mai frumoase simboluri ale lumii vechi de pe meleagurile noastre.
Trasând o paralelă între culele oltenești și casele bătrânilor daci, Ștefan Dumitrache a punctat: „Prin copilărie citeam mult și ajungând la „Frații Buzești” am auzit că aveau culă. L-am întrebat pe tata ce înseamnă și am stat de vorbă cu el despre Culele de la Măldărești. Mi-am dorit mult să văd cula lui Tudor Maldăr și cea a lui Gh. Duca. Am aflat lucruri interesante despre cum se construiau aceste locuințe întărite, concepute ca să reziste atacurilor inamice. Boierii nu aveau dreptul la curți fortificate, dar își făceau aceste cule rezistente la atac. Ele seamănă cu planurile locuințelor din cetățile dacice, din Munții Orăștiei. Dacii aduceau fântânari și un solomonar care să le spună că locul era bun de construit, curat. Apoi, trebuia să vină un călugăr care să binecuvânteze locul... Începeau construcția aliniind totul pe axa est-vest, ca să primească mult soare. Ferestrele nu se puneau niciodată pe direcția vântului. Erau două ingrediente secrete în prepararea mortarului: zărul și brânza uscată pisată. Păstrau oale uriașe cu aceste ingrediente și le utilizau în mod ingenios. Casele erau bine căptușite cu lut și erau izolate termic. Aveau dimensiuni specifice, începând cu grosimea zidului cu secțiune trapezoidală... Sunt foarte multe lucruri interesante de spus despre aceste construcții”.
Muzeograful Claudiu Tița a abordat o mulțime de elemente din universul satului românesc și a povestit pe înțelesul tuturor despre simbolistică, oferind interpretări: „V-ați întrebat vreodată de ce rămâneți fascinați în fața arhitecturii tradiționale românești?... Pentru că este lipsită de artificial! Nu are nimic în plus, dar nici în minus! Gospodăriile românești, costumul popular... sunt construite ca o rugăciune. Îmi vin în mine cuvintele lui Ioan Gură de Aur, care definește cel mai bine satul românesc <<Atunci când Dumnezeu a creat paradisul terestru, plin de lumină și culoare, a luat cea mai proastă parte a pământului, țărâna, și a făcut cea mai nobilă creatură – omul. L-a făcut din țărână, ca să nu-și uite originea umilă și să se smerească.
Dar l-a făcut după chipul și asemănarea Sa, să nu-și uite locul în lumea nou creată și să se sfințească.>> Așa a funcționat satul românesc până la început de secol XX. De atunci, s-au alterat treptat obiceiurile românești. Acum le romanțăm și revenim la portul popular, pentru că omul se revoltă. Vedem în jur un spirit de împotrivire față de globalizare și consumism. Oamenii vor să fie din nou români, așa cum au fost strămoșii noștri. Revenind la arhitectura satului, prispa caselor țărănești era un loc de purificare. Când intra acolo, bărbatul, stâlpul casei, se purifica spiritual. El nu trebuia să intre în casă supărat, nervos, aducând cu sine problemele și refulând asupra nevestei ori a copiilor... Ușa avea o înălțime de numai 1.70 m, pentru că același bărbat, care era stâlpul familiei, trebuia să se umilească, să plece capul, fiindcă familia aera locul unde se afla și Dumnezeu. De aceea spun că arhitectura românească este ca o rugăciune. Când ducea soția în brațe peste prag nu era nicidecum un gest romantic, așa cum îl vedem noi azi, ci era un simbol al faptului că femeia intra în universul bărbatului doar împreună cu el și putea ieși afară numai cu el. Era un legământ pentru veșnicie!”.
Despre cum s-a format stilul neoromânesc au vorbit mai departe cei doi arhitecți invitați, întrucât acesta s-a născut la final de secol XIX, când câțiva arhitecți români au vrut să găsească și să definească un stil național. Ca atare, au reinterpretat tradiția și elemente specifice construcțiilor țărănești și au creat un stil original care răspundea nevoilor anilor 1900. Stilul a ajuns să fie expresia identității naționale a noului stat independent. Astăzi se regăsește presărat printre clădirile în stil eclectic sau renascentist parizian.
Amintim că Arhitectul Ion Mincu a fost cel cu inițiativa. Deși a studiat în cadrul celebrei școli de Arte Frumoase din Paris (École des Beaux-Arts), a fost primul care și-a dorit ca România să aibă propriul stil arhitectural.
Revenit în țară, a studiat arhitectura vernaculară, a extras elementele specifice și le-a dat un înțeles nou. În demers i s-au alăturat alți arhitecți de renume, între care s-a aflat Ion N. Socolescu sau Grigore Cerkez. În general, stilul neoromânesc valorifică elemente specifice arhitecturii țărănești (elemente din lemn precum rozeta solara, dintele de lup, motivul frânghiei), elemente preluate din stilul moldovenesc (acoperișuri înalte și înclinate) sau motive bisericești. Pe acestea le combină cu elemente preluate din arhitectura balcanică, otomană sau din renașterea italiană târzie. Neoromânescul este și o resuscitare a arhitecturii brâncovenești. Multe elemente specifice stilului lui Brâncoveanu, precum arcadele trilobate, pridvoarele, coloanele sau diferite motive ornamentale vegetale, se regăsesc și în arhitectura neoromânească...
În cadrul unui decor cu elemente țărănești care creau atmosfera de altă dată din casele țărănești, un grup inimos coordonat de prof. Ileana Machidon, alcătuit din fete purtând costume tradiționale specifice zonelor Argeșului și Muscelului, a dat glas cântecului popular autentic. De la Clubul Copiilor au fost prezente Miruna, Erica, Teodora, Daria, Bianca și Adriana, cărora li s-au alăturat alte trei fete ce studiază la Școala Populară de Arte și Meserii din Pitești: Daria Diaconu, Daria Ninu și Alexandra Diaconu.
