Caietele Mihai Eminescu (III) - Variate idei ale culturii și sufletului omenesc (Comentarii de Constantin Noica)
„Întrucât puțini dintre oamenii de cultură mai tineri au deschis vreunul din caietele lui Eminescu, ne simțim datori să spunem mai multe cuvinte despre conținutul lor” – considera Constantin Noica, într-un articol publicat în 1984. Privilegiul de a le fi avut în mână devine o apăsare: e ca și cum, într-un sat în care se sleiește fântâna, ai ști de un izvor tainic și totuși la îndemâna oricui. Fie ca oamenii satului să ne creadă, așa cum n-au crezut pe alții, mai de crezământ totuși, care le-o spuseseră demult.
„Oamenii învățați, dar fără talent propriu, adică purtătorii științei moarte, mi-i închipuiesc ca o sală întunecată cu o ușă de intrare și una de ieșire. Ideile străine intră printr-o ușă, trec prin întunericul sălii și ies prin cealaltă, indiferente, singure și reci… Capul unui om de talent e ca o sală iluminată, cu pereți și oglinzi. De afară vin ideile, într-adevăr reci și indiferente – dar ce societate, ce petrecere găsesc!” Așa scie Eminescu – nu știm în legătură cu ce, nici cu cine – în manuscrisul 2.289, fila 15. Și tot la fel își notează el multe alte gânduri, alături de versuri, însemnări de lectură, traduceri, opere în proză, frânturi de opere, indignări sau tristeți. Și totuși e ca o sală iluminată, cu pereți și oglinzi prin care trec cele mai variate idei ale culturii și sufletului omenesc. Dar ce societate, ce petrecere găsesc… Afară de câțiva specialiști, care au scos din manuscrise mai tot ce se putea scoate pentru tipar, prea puțini cărturari le-au străbătut în întregime. Unii, la început mai ales (ca Maiorescu, în mâna căruia au stat îndelung), le vor fi deschis cu strângere de inimă, din pricina zgurii care e în ele, alții, de îndată ce au ajuns la îndemâna tuturor, le-au deschis spre a căuta în ele aurul; câțiva (un Iorga) au simțit din plin tot prețul lor, dar n-au avut timp de ele - și de altfel nu existau în trecut mijloacele tehnice să fie reproduse facsimilat. Majoritatea cărturarilor care le-au folosit au luat în cercetare doar cele care-i interesau: manuscrisele cu proză sau cu poezie, cele cu notații istorice, economice, filosofice sau științifice. Întregul nu interesa, căci nu părea a fi vorba de un întreg. Fără îndoială, nu e întregul unei opere, nici măcar al unui destin; dar e întregul unei conștiințe de cultură. Să arătăm atunci ce se poate întâmpla celor care ar înțelege să se confunde în întreg. Au să deschidă, presupunem, manuscrisul 2.254, începând astfel în ordinea numerotației, care e departe de cea cronologică. De la pagina 2, pe câteva file vor da peste „Histrion, dramă într-un act”, de Guilom Iarovitz. Ce curioase gusturi (sau poate obligații) avea Eminescu, uneori, îți spui. Dar scrierea e atât de îngrijită și de frumoasă! Straniu pentru un om ca el „dezordonat”. Probabil desena bine. Mai departe, în dreptul unui plan de piesă, un vers: „Căzut e corpul nostru când sufletul-i căzut”. Nu e rău spus. Apoi iarăși un plan de piesă și alt vers, izolat: „Ca o spaimă (indescifrabil) ca un vis încremenit”. Ce poate fi cuvântul indescifrabil? „Vis încremenit” e frumos, dar te întrebi ce să fie cuvântul acela. Am încercat să-l descifrăm singuri. O specialistă de la Academie a găsit, după două zile „împietrită”. Versul sună, atunci: „Ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit”… și așa cum stă, desprins de orice, fără să-ți amintească de nici un loc (sau poate e totuși folosit undeva?) e răscolitor, e admirabil. S-ar putea scrie un întreg eseu pe tema lui. În definitiv, din atâtea perspective filosofice, omul a fost „o spaimă împietrită”, una din perspectiva căreia el trebuie totuși să iasă, spre a o înfrunta ca spaimă. Dar să nu existe și jumătatea cealaltă a omului, „visul încremenit”? Tot ce-i reușește, și chiar ce nu-i reușește omului, se obiectivează în câte un vis încremenit. Ce vis – dar unul neîmplinit a putut fi „Andrei Mureșanu” (tablou dramatic într-un act), un fel de Faust eminescian, care apare mai jos, la fila 74. Sau, la fila 88, versurile: „La fereastra despre ape / Stă a craiului copilă. / Fundul mării, fundul mării”… Dar începe să sune prea romantic. Interesant că mai departe apare un „Timon” (traducere din Shakespeare?), apoi, după câteva piese, originale sau traduceri, ceva care pare de preț despre teatrul românesc și, în sfârșit, pe aproape 140 de file mari, traducerea, frumos transcrisă, din „Arta representațiunii dramatice”, de dr. E. T. Rotscher. Ce vrednicie și probabilitate. Dar, desigur, traducerea de nevoie…
Urmează pe mai bine de 160 de file, „Geniu pustiu”, apoi o filă care începe cu un gând încă mai curios ca primul: „Toată minunăția consistă în împrejurarea că omul nu-și dă seama de proprietatea numerelor binome”… Câte nu i-au trecut prin minte! Din nou notații filosofice, apoi un lung fragment „Cultură și știință”, iar la pagina 256, gândul frumos în legătură cu Kant și alții mari: „…pământul nostru e mai sărac în genii decât universul (…) și mai lesne se naște în văile nemăsurate ale chaosului un nou sistem solar decât pe pământ un geniu”. Mai jos, două pagini de traducere din „Odiseea”. La fila 47, pe verso, titlurile lui „Titu Livius de Maiorescu”, pe o jumătate de pagină, în amară derâdere. Se termină cu „… profesor de metafizică, estetică, logică, morală, psihologie și istoria filosofiei, profesor de altfel și de Istorii la Școala Centrală de fete etc.etc.” Ce stranii sentimente și resentimente îl încercau față de acest de-al doilea părinte al său, Maiorescu. Alături însă, Eminescu își bate joc de sine. Notează: „D. Michaelis Eminescu, vecinic doctorand în multe științe nefolositoare… fost bibliotecar când a și prădat biblioteca, fost revizor la școalele de fete, fost redactor en chef al foii de pripas și al altor jurnale necitite colaborator”. Urmează executarea lui Pogor. Apoi, pe ultima pagină, opt versuri frumoase ce se deschid cu: „Un luceafăr, un luceafăr înzestrat cu mii de raze” pentru ca imediat dedesupt să stea încolonate, sub mențiunea „Duminica Tomei”: „4 cămăși, 2 gulere, 4 păr.ismene (lista cu rufe date la spălat, unele scise în limba germană…” Cineva le-a numărat, în manuscise sunt 42 la număr).
(Va urma)
Prof. Daniel Dejanu
Notă: Comentariile lui Constantin Noica sunt preluate, selectiv, din „Caietele Mihai Eminescu” (Ed. Eminescu, Vol. III, 1975, pg.140-142); „Eminescu – Steaua singurătății” (Ed. Litera-David, Chișinău, București, 1999, pg.269-272)
