Dacia - o amenințare pentru siguranța imperiului roman (II)
Istoria Daciei în opera lui Mihai Eminescu
Istoria poporului român a fost în centrul preocupărilor tânărului Mihai Eminescu încă din perioada studiilor. El a fost pasionat de întreaga istorie a omenirii, de problema originilor popoarelor atât pe plan cosmic (vezi cosmogoniile din „Scrisoarea I” și „Rugăciunea unui dac”), cât și pe plan istoric, unde încerca să descifreze sensul și să dezlege misterul care prezidează nașterea popoarelor. În opera eminesciană, tema originii popoarelor, a dezvoltării și a destinului lor de-a lungul veacurilor este bine reprezentată. Lungul poem postum „Memento mori”, subintitulat semnificativ „Panorama deșertăciunilor”, urmărește etapele majore ale dezvoltării omenirii și este străbătut de tema romantică a caducității civilizațiilor: fiecare civilizație constituie, conform concepției lui Eminescu, materializarea unei idei prin care omenirea a încercat să înfrângă moartea - lege atotputernică a universului. Un lung fragment al poemului „Memento mori” este dedicat Daciei antice și conflictului daco-roman. La acest poem, poetul lucrează de prin anul 1868, dar îl încheie în perioada studiilor la Viena, în anul 1872 și care reprezintă o culme a creației poetului. Eminescu trece în revistă, în splendide panouri descriptive, civilizațiile acoperite de „nisipurile timpului”, precum cea a Egiptului, a Judeei și a Greciei antice, apoi evocă metaforic episodul consacrat vechii Dacii, prin chipul legendar al Dochiei - simbolul mitologic al Daciei. În afară de acest poem, tema dacică se regăsește și în poemele postume „Sarmis”, „Gemenii”, „Odin și poetul”, precum și într-o serie de încercări dramatice ale poetului român. Dacă în cazul celorlalte civilizații descrise în „Panorama deșertăciunilor” se pot ușor descifra ideile care au stat la baza lor (Egipt - realizarea nemuririi prin construcții arhitectonice, Asiria - autocratismul monarhic, Grecia - înfrângerea morții prin intermediul artei etc.), în cazul Daciei așa ceva nu poate fi determinat. Propriu-zis, nici nu avem de-a face cu o civilizație, căci civilizația presupune intervenția omului asupra naturii, iar în Dacia eminesciană omul nu apare și nici măcar nu sunt prezente, ca în alte cazuri, creațiile umane. Sarmizegetusa descrisă de poet nu este o așezare umană, ci pur și simplu un colț al cadrului natural al României antice. Pentru Eminescu, Dacia este un rai, o împărăție a zeilor: „acesta-i raiul Daciei veche - a zeilor împărăție”. Raiul Daciei este constituit în râuri argintoase, care-și mișcă valurile prin codri și dealuri, ajung în dumbrăvi de aur învecinate de codri de argint și de păduri de „aramă roșă”; palatul Dochiei este construit din „stânce sure”. Prin motivul Dochiei, Eminescu încearcă să reconstituie mitologia ce ar fi prezidat la nașterea poporului român, la nivelul geniului său poetic, făcând apel la basmele și tradițiile poporului, păstrate în lumea satelor și în peisajul autohton: „Lângă râuri argintoase, care mișcă-n mii de valuri / A lor glasuri înmiite, printre codri, printre dealuri, / Printre bolți săpate-n munte, lunecând întunecos, / Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate, / Codrii de argint ce mișcă a lor ramuri luminate / Și păduri de-aramă roșă răsunând armonios. / Munți se-nalță, văi coboară, râuri limpezesc sub soare / Purtând pe-albia lor albă insule fermecătoare, / Ce par straturi uriașe cu copacii înfloriți - / Acolo Dochia are un palat din stânce sure, / A lui stâlpi-s munți de piatră, a lui streașin-o pădure, / A cărei copaci se mișcă între nouri adânciți”.
Peisajul acesta fabulos, prin excelență dacic, este țesut de poet, după cum se simte, din elemente și imagini ce-i fermecase anii copilăriei. De pildă, pe cărările codrului sună glas de bucium, cerboaicele albe, îmblânzite, poartă tălăngi la gât, iar din scorbura unui stejar bătrân, multisecular, apare, într-un tablou de neuitat, o împărăteasă tânără și blândă, în chip de țărăncuță, cu donița pe umărul gol - aceeași Dochie, stăpâna zimbrilor și a cailor albi ai mării, din „Sarmis”. Ce este vrednic de remarcat în această călătorie poetică a lui Eminescu de-a lungul vremurilor este ușurința cu care închipuirea lui zboară din eră în eră și puterea nemărginită de a-și înnoi necontenit expresia, forța lui de a descoperi la tot pasul poezia lucrurilor, evoluând sub semnul basmului, acea „strajă a secolelor” ce-i arată pretutindeni calea și-i deschide poarta uriașului templu al istoriei cu vrăjitele lui „chei de aur”: „Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur, / Când al nopții întuneric - înstelatul rege maur - / Lasă norii lui molateci înfoiați în pat ceresc, / Vrăji aduce peste lume printre-a stelelor ninsoare, / Când în straturi luminoase basmele copile cresc”.
(Va urma)
