La curtea lui Urmuz - Suflet muscelean
Titlul anterior conţine, într-un anume sens, o eroare, pentru că textul de faţă se referă la o revistă nouă, apărută la Câmpulung, anul trecut (dar eu abia la începutul anului în curs am intrat în posesia ei), intitulată „Suflet muscelean”, scoasă de un grup de musceleni sufletişti, puşi pe fapte mari. De la început, spun de mai multe ori cu bucurie: „Jos pălăria!” În primul rând, pentru iniţiativa în sine, mai mult decât firească, binevenită, pentru un oraş cu o istorie culturală atât de bogată precum cea a Campolongo-ului, locul de unde a plecat spre Braşov, acum fix o jumătate de mileniu, primul text scris (cunoscut) în limba română, celebra scrisoare a lui Neacşu. Dar nu a porni o revistă este lucrul cel mai greu - jos pălăria şi pentru cum arată publicaţia în discuţie, începând de la tehnoredactare (profesionistă, elegantă, inventivă, aerisită) şi ajungând la conţinut, la texte şi imagini, remarcabile cu toate. Iarăşi, firesc şi aproape inevitabil pentru o localitate cu un asemenea trecut cultural (includ aici tot, de la istorie la ştiinţe, trecând prin artele plastice, literatură, monumente mai vechi sau mai noi, personalităţi marcante care s-au născut, au locuit sau doar au trecut pe aici).
Nu ştiu cine se află „în spatele” revistei, de fapt, al Asociaţiei culturale omonime, „Suflet muscelean”, care asociaţie înţeleg că are în planul de activitate nu numai revista, ci şi acţiuni de binefacere, organizarea de spectacole, în general, producerea de evenimente - zic „în spate” şi mă gândesc în primul rând la sponsori - toată admiraţia şi pentru aceştia. Nu numesc aici nici autorii de articole, pe unii îi cunosc de condeieri consacraţi, istorici, artişti plastici, şi nu reiau nici nume din colectivul editorial - ar trebui amintiţi cu toţii. Admiraţie tuturora.
Îmi vin în minte două vorbe „înţelepte”, una optimistă, „lucrul bine început jumătate e făcut”, a doua, avertismentul blagian cum că „risipei se dedă florarul”. E bine începută revista, aşadar, există solide speranţe/garanţii că ea va avea o viaţă lungă, aşa cum îi urează într-un scurt „Mesaj la început de drum” chiar preşedintele Academiei Române, acad. Ioan-Aurel Pop. E nevoie de asemenea publicaţii (de cultură), în vremea noastră deraiată spre un pragmatism arid, despiritualizat, ruptă tot mai mult de trecut, tradiţii, memorie. Iar Câmpulungul chiar poate să pună umărul la păstrarea „normalităţii”, e locul descălecatului dintâi, îi cere asta Negru Vodă, cel care a dat nume atâtor locuri şi construcţii din Muscel (şi Argeş).
Cu experienţa celor zece ani şi mai bine de apariţie a revistei „Curtea de la Argeş”, îmi permit să le dau şi câteva sugestii colegilor de peste trei-patru dealuri, semnalând, de pildă, pericolele care pândesc o asemenea publicaţie. Părerea mea, ca să folosesc vorba unui politician de acum vreo două decenii... Localizarea excesivă, inundarea cu literatură, referatele de nota 10 sunt principalele pericole. Nu detaliez (spun doar ce le pretind colaboratorilor la „Curtea de la Argeş”: decât un referat de nota 10, mai bine un eseu de nota 9, dar conţinând ceva nou, riscând o ipoteză, o propunere).
Ca să dovedesc că am citit revista, revenind şi la glumiţa din titlu, mărturisesc că nu văd noima alegerii tradiţionalului „muscel” în dauna curent folositului „Muscel”, în condiţiile în care harta, din 1937, reprodusă pe coperta din spate a revistei, deci „tradiţională”, are în titlu, oarecum ironic, „Judeţul Muscel”. Tot fără sedilă scrie în titlul cărţii „Chipuri de odinioară din Muscel”, reluat cu „ş” în editorial. Fac aceste remarci şi pentru a avea motiv să închei aşa cum se încheie unul dintre articole: [Şi totuşi] „Câmpulung, chiar te iubesc!” La multe şi frumoase numere în continuare!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
