La curtea lui Urmuz - Dacia Edenică
O carte-eveniment, care a făcut vâlvă la vremea apariţiei, s-a epuizat imediat, a fost reeditată şi iar s-a epuizat, nici pe internet nu se poate găsi; am făcut rost de curând de o imagine scanată, reiau informaţia de pe pagina de gardă: Miron Scorobete, "Dacia Edenică", Cu una sută ilustraţii în text, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. În premieră: "Jurnalul intim al Daciei Edenice". Tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, Mitropolitul Clujului, Albei, Oradei şi Maramureşului. Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2010. Adaug informaţia "pe surse" că autorul, un senior al culturii româneşti ("consacrat" ca atare în revista "Curtea de la Argeş" din februarie 2021), lucrează la o ediţie nouă, pe care sper să o vedem cât mai curând în librării.
O carte copleşitoare-ameţitoare, prin obiectiv (dovedirea faptului că ţinuturile vechii Dacii, cu mult mai cuprinzătoare decât România Mare cu care este adesea suprapusă, este parte a Edenului biblic, ba chiar conţine Grădina Raiului şi ţara Havila, cea în care se găseşte "aur bun"), prin cantitatea imensă de informaţie adusă în sprijinul acestei afirmaţii, prin rigoarea şi acribia cu care este condusă demonstraţia. Iar demonstraţia este cu adevărat ştiinţifică, autorul insistă de mai multe ori asupra acestui aspect - chiar dacă "axiomele", datele de plecare, bibliografia ţin mai mult de Biblie, de la Facere la Noul Testament, de mitologie, literatura veche, istoriografia veche, folclor, etnografie în general, aducând, desigur, în discuţie şi elemente de arheologie, geologie, paleologie, în măsura în care din vremurile cu adevărat vechi, ale genezei, "vârstei de aur", au mai supravieţuit urme materiale propriu-zise. Au supravieţuit însă "referate" în scrieri şi "relatări" în datini, balade, colinde - toate acestea cerând însă, pentru a fi înţelese cum trebuie, descifrate uneori la modul propriu, identificate detectivistic, nu numai cunoştinţe, instruire şi tenacitate, ci, mai ales, inspiraţie, iniţiere, revelaţie, îngăduire şi ajutor de la Cel-ce-le-ştie-pe-toate. La final, concluzia este atât de limpede, că, pe de o parte, locuitor al acestor meleaguri fiind, te apucă un frison, pe de altă parte, te întrebi cum de nu-i apucă pe toţi locuitorii acestor meleaguri un frison, situaţie care ar readuce în jur măcar o parte din culorile, şi atmosfera, şi simţămintele Raiului originar.
Spune Cartea (Facerea, 2; prescurtez): Dumnezeu a sădit rai în Eden; din Eden ieşea un râu care avea patru braţe, Fison, Gihon, Tigru şi Eufrat; Fisonul înconjura ţara Havila, unde se găseşte aur bun. Iar scrierile vechi explică: Gihonul este Nilul, Fisonul este Istrul/Dunărea. Iar Miron Scorobele (care semnează şi cu S. Coryll, de la Scorilo) demonstrează că Edenul descris în Facerea poate fi continentul dintâi, Pangea, locul unde a apărut omul, ţinând din Egipt şi Mesopotamia până în Carpaţi, cu ţara Havila centrată pe Apusenii purtători de aur, cu Hiperboreea invocată de greci tot pe aici (pentru eleni, nordul rece şi ceţos fiind peste Dunăre, desigur). În context, autorul descifrează una dintre tăbliţele de la Tărtăria, identifică urme daco-valahe prin Orientul Apropiat, la Ravenna, la Roma, iar "Mioriţa" îi evocă epoca Genezei, ea chiar descrie "o gură de rai", nu începe cu o metaforă, avându-şi probabil originea în conflictul dintre Cain şi Abel (există versiuni ale baladei în care apar doi ciobănei, care sunt fraţi…).
O lectură fascinantă, un "poem ştiinţific iniţiatic" bazat pe o documentare imensă, rodul unui efort de o viaţă probabil ("Eu nu sunt autorul cărţii. Eu sunt fiul ei."), cu o desfăşurare impecabilă a raţionamentelor, arătând că "Dacia este cu totul, dar cu totul, altceva decât ceea ce îşi închipuie şi cei mai înfocaţi admiratori ai ei", iar "Grădina Maicii Domnului" nu este numai o vorbă politicoasă a papei…
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
